Putina curatenie...

Daca as sta sa fac o comparatie intre luna noiembrie anul 2011 si luna noiembrie anul 2012, zici ca vorbesti despre doua persoane total diferite. Anul trecut eram pierduta in spatiu, asa as putea sa descriu cel mai bine anul 1 de facultate. Nu stiam cu ce se mananca cursurile, seminariile, sesiunile. Practic nu stiam NIMIC! Dar nu asa este in anul 1 pentru toata lumea? :)
Ei bine, anul 2 mi-a adus mai multa liniste si pace. Cu toate ca din punct de vedere al volumului de materie necesar pentru fiecare examen a crescut considerabil, nu ma mai sperie acest lucru. Nu ma mai uit cu frica la acele carti groase si pun foarte des mana sa le citesc, rasfoiesc, subliniez, invat. Nu mai tremur in fata unui seminar, examen, profesor. Am invatat sa imi tin capul sus si stiu ca orice s-ar intampla o sa fie bine intr-un final.
Poate acest lucru se datoreaza si faptului ca am facut putina ordine in viata mea. Am invatat sa nu mai las toti norii sa ma atinga si sa ma intristeze, am invatat sa ma descurc mai bine de una singura si sa nu depind de cineva constant, am invatat sa imi organizez mult mai bine timpul astfel incat sa imi permit mult mai des sa ies la o cafea, teatru, film. Am invatat sa imi aleg mai bine prietenii si persoanele carora le acord timp din viata mea, poate am invatat si sa risc in anumite situatii mai mult doar ca sa simt ca traiesc. Multe am invatat si multe mai trebuie inca sa invat... M-am maturizat si in acelas timp nu am uitat de glasul acelui mic copil din interiorul sufletului meu. Sunt un paradox, a walking contradiction (copyright my best friend :D). Insa toate aceste lucruri definesc propria mea persoana...
Se apropie Craciunul si Anul Nou cu pasi repezi... E timpul sa incepem sa facem putina curatenie si sa ne gandim ce am facut in acest an. Am reusit tot ce ne-am propus sau mai avem cateva lucruri ramase nefacute din our "To do list" pentru 2012?

P.S. Cum a fost pana acum anul 2012 pentru voi?

Intr-o zi voi trai si eu o viata de poveste…

     Le privesc cu coada ochiului cum ies din casa. Imi doream si eu sa ma duc, sa fiu si eu prezenta la acel bal, sa imi demonstrez mie ca pot sa stralucesc chiar daca acea senzatie ar fi durat numai cateva secunde. Insa, le-a pasat lor vreodata de ceea ce vreau eu cu adevarat? Nu. Sunt buna doar sa le fac toate mofturile, mai mult de o servitoare nu sunt pentru nimeni… Cel mai rau ma doare ca in anumite momente si eu am ajuns sa le cred rautatile. Incerc sa fiu puternica insa nu mereu imi reuseste acest lucru. Inghit multe, plang in locurile unde nu ma vede nimeni, insa, in cele din urma ma ridic si continui sa sper ca intr-o zi destinul meu se va schimba. Poate nu azi, poate nu maine, dar intr-un viitor voi scapa si eu de aici.

     Si atunci apare ea. Avea cel mai cald si frumos zambet pe care il vazusem vreodata. Imi sopteste cuvinte care au un efect calmant asupra mea. Chiar daca o vad pentru prima data simt ca pot sa am incredere in ea. Doamne, mi-ai ascultat in sfarsit rugaciunile si mi-ai trimis un inger!

     Spre surprinderea mea in mai putin de cateva secunde sunt imbracata din cap pana in picioare in cea mai frumoasa rochie posibila de pe acest pamant. Nu imi venea sa cred, era prea frumos ca sa fie adevarat! Insa, parca lipsea ceva… In acel moment mi-a fost intins parfumul More by Demi. In momentul in care i-am simtit mireasma stiam cu siguranta ca viata mea se va schimba radical. Merit mai mult de la viata decat ceea ce mi s-a oferit pana acum.

     Dupa ce ma despart de buna mea prietena ma indrept spre caleasca pregatita pentru bal. In momentul in care intru in sala mare observ multele priviri care se indreapta spre mine, cele mai curioase de identitatea mea erau chiar surorile mele. Si uite cum se intoarce roata si in favoarea mea si fiecare primeste intr-un final ceea ce merita. Nu vreau sa fiu rea, insa merit si eu cateva ore de rasfat si atentie.

     Printul ma invita la un dans. Era atat de frumos si avea niste ochi in care ma puteam pierde cu totul. La un moment dat se apropie mult de gatul meu, inhaleaza lung mirosul de ylang-ylang tahitian, senzuala iasomie sambac si lemnul de santal. Imi zambeste si am simtit cum ma pierd in imbratisarea si intreaga lui fiinta. Nu vroiam sa ii dau drumul, ma durea psihic acest lucru. Vroiam ca timpul sa se opreasca in loc si sa pot sta cu el acolo pentru totdeauna. Intreaga sala sa inghete si sa fim doar noi doi… Ma simteam in siguranta in bratele lui, apreciata…

     Orologiul nu tine cu mine. Se apropie momentul in care aceasta minunata seara va lua sfarsit. Ii dau drumul, trebuie sa ma intorc acasa cat de repede altfel secretul meu va fi dezvaluit. Am plecat de acolo cu greu si obligata, cu o parere de rau si durere in suflet dar stiu cu siguranta ca o sa fac orice imi sta in putinta sa ma intorc si maine seara aici…

Cati dintre noi nu au auzit povestea Cenusaresei a lui Charles Perrault? Aceasta este una dintre acele povesti care nu mor niciodata, dainuie in timp si oricate generatii ar trece de acum incolo tot o vor auzi si citi.

Am ales aceasta poveste deoarece ma reprezinta foarte mult. Intotdeauna am asemanat-o pe mica noastra Cenusareasa cu o pasare Phoenix datorita faptului ca orice greutate avea o depasea cu demnitate si nu isi pierdea speranta.

Asa cum ea a reusit peste noapte sa se schimbe dintr-o servitoare intr-o femeie capabila de a capta atentia unui print si de a-l cuceri, asa putem fiecare dintre noi avea lumea intreaga la picioare daca ne punem putin mintea la contributie si chiar ne dorim acest lucru.

Si parfumul More by Demi asta imi inspira: incredere, putere, rasfat, senzualitate, ambitie. Toate calitatile unei femei care stie ce vrea de la viata, o doamna si sa nu uitam poate unul dintre cele mai importante lucruri: o adevarata printesa care crede in povesti si finaluri fericite. 

Cu cuie in frunte

Cu toate ca am fost la aceasta piesa de teatru acus cateva saptamani, numai acuma am simtit nevoia sa scriu cateva cuvinte despre ea.
Ce mi-a placut cel mai mult in acea ora jumatate cat am stat lipita de scaun, sorbind fiecare replica, fiecare cuvintel care il scoteau pe gura cei doi actori, am simtit ca sunt in alta lume. O lume in care inca mai exista speranta pentru cultura, o lume in care suntem insetati de cunoastere, de frumos, de arta. Parca am fost teleportata in trecut, in vremea in care ce era important erau cartile citite, simplitatea, naturaletea, dorinta de a fi din ce in ce mai bun intr-un anumit domeniu.
Nu zic ca nu exista astfel de oameni si in zilele noastre pentru ca ar insemna sa jignesc pe multi, insa parca suntem din ce in ce mai putini. De fiecare data cand deschid televizorul (din an in paste ce este drept) ma ingrozesc. Care sunt stereotipurile promovate in ziua de astazi? Nume puneti-va si voi putin intrebarea aceasta... De cand este la moda sa fi prost? De cand sa nu fi in stare sa iti iei un amarat de bacalaureat este motiv de lauda pentru unii? De unde si pana unde au unii dreptul sa isi bata joc de profesori? Si aceasta lista ar putea continua la infinit.
Lasand toate acestea la o parte, sunt fericita sa vad ca inca mai exista speranta. Mai sunt suflete care nu au pusi pe ochi ochelarii indiferentei ci lupta pentru ei. Nu trebuie sa renuntam cu toate ca uneori sistemul acesta infect ne acapareaza. Noi suntem viitorul! Si daca si noi renuntam, cine va mai lupta pentru dreptate si lucrurile cu adevarat bune?
Tu ce ai facut pana acum in viata? Ce te face fericit? Ce inseamna fericirea pentru tine?
,,Ce vrea bebelusul din tine? Ce iti zice?"... Aceasta a fost una din replicile actorilor din piesa de teatru. Eu una am auzit cum s-a tras un semnal de alarma, o atentionare care avea rolul de a ma intreba daca cu adevarat urmez ceea ce imi doreste sufletul sau ceea ce zic ceilalti. Voi ce ati inteles?

P.S. Pentru cei care nu au auzit pana acuma ,,Scrisoare catre liceeni" de Tudor Chirila, va recomand calduros sa va rapiti 7 minute din viata pentru ca merita.

Cum am mancat un caine

Exact asa cum am scris in titlul postului se numea piesa de teatru la care am fost in aceasta seara. S-a tinut intr-un local in care nu am mai fost pana acuma, J'ai Bistrot (nu ca as fi fost in prea multe asemenea locatii din Mures, dar asta e cu totul o alta poveste).
Nu am mai fost de mult timp la o piesa de teatru (stiu, rusine sa imi fie) din diverse motive printre care cel mai frecvent era ca nu reuseam sa imi gasesc timp sau nu aveam cu cine sa ma duc. Cu toate ca nici de aceasta data nu s-a aratat nimeni dornic in a-mi tine companie, mi-am luat inima in dinti si nu am renuntat la ideea de a ma duce sa vad spectacolul. La inceput ma simteam putin ciudat, singura si pierduta in spatiu, dar cu cat se scurgeau minutele a ajuns sa imi placa localul din ce in ce mai mult. Un loc simplu si haios, un loc in care sa te simti ca acasa si in acelas timp rustic, un loc rupt dintr-un film vechi dar in acelas timp cu un aer modern. Nici nu cred ca se poate explica sentimentul care te cuprinde cand patrunzi acolo, te si pufneste rasul si zambesti cand vezi niste porcusori cu aripi desenati pe pereti. Ce sa o mai lungesc atata, cu gust si punct!
Piesa a fost draguta, au fost momente in care am ras pe rupte, momente in care mi-am adus aminte de anumite scene din copilarie, altele care m-au pus pe ganduri. Un singur om, un monolog, din asta consta aceasta piesa. Un actor care a primit ca multumire o sala de aplauze, un actor imbracat simplu, un om care a reusit sa trasmita o gama larga de sentimente si care a reusit sa capteze atentia publicului pana in ultimul moment.
Mi-a placut, chiar mi-a placut mult.

P.S. voi cand ati fost ultima data la o piesa de teatru si ce sentimente v-au starnit acea piesa?

Anul 2

Sa fiu sincera ma asteptam ca in momentul in care vine luna octombrie sa ma simt mai luminata, mai diferita, mai matura sau increzatoare cand pasesc pe holurile facultatii... O parte din aceste lucruri s-au adeverit, am trecut de primul obstacol, am parcurs prima treapta spre implinirea profesionala, insa mai am enorm de mult pana sa ajung unde mi-am dorit. Inca putin, inca putin... Ce ciudat este sa te trezesti in fiecare dimineata cu acelasi cuvinte in cap nu? Insa cateodata ajuta chiar daca foarte putin.
Cu ce sunt mai schimbata acuma fata de anul trecut? Probabil faptul ca sunt mai linistita, mai calita ca sa zic asa. Vin cu placere inapoi in Mures, chiar pot sa zic ca aici imi este cu adevarat a doua casa. Ma bucur ca un copil cand imi vad vechii prieteni, zambesc mai natural si cu siguranta sunt mult mai puternica.
Ma distreaza de minune cand vad boboceii, cum se chinuie sa isi caute carti, sa descifreze atlasul si cum sa pozitioneze osul (oare e de stanga clavicula asta sau de dreapta? da de ce e de stanga? nu mai inteleg nimic din anatomia asta :(( )... Doamne, imi aduc aminte cum exact asa eram si eu! Aveam ochisorii aia mari si plini de sperante, probabil ca in anumite momente ma credeam si buricu pamantului ca vezi doamne am intrat si eu la medicina.
Toate trec. Emotiile de la inceput, frica, necunoscutul. Insa speranta neaparat trebuie sa ramana. Macar aia sa o pastrezi intacta ca altfel nu stiu sincer unde ar ajunge rasa umana. Fara speranta intreaga noastra existenta s-ar destrama, am fi cei mai mari pesimisti din lume, niste roboti fara suflet. Daca tot se zice ca speranta moare ultima atunci macar sa ii dam zicalei acesteia o sansa si intr-adevar sa pastram sperantele aproape si sa nu renuntam la ele.
Din nou am deviat de la subiect... Nu imi propun in seara asta sa fac filozofia chibritului, poate alta data, insa nu acuma.
Melancolia m-a lovit zilele acestea, dorul de Satu Mare, de parinti si de prietenii de acasa pe care i-am lasat in urma. In acelas timp m-a lovit bucuria inceperii unui nou an, acordarea unei noi sanse de a-ti demonstra tie ca poti fi din ce in ce mai bun. M-au lovit de asemenea responsabilitatile pe care le ai cand traiesti singur (fa mancare, spala haine, calca haine, fa curatenie etc.) , ce bine era cand mama era acolo si le facea pe toate! (you are the best mom!)
Sentimente incurcate, noi incercari, decizii, emotii puternice si cateodata de nedescris. Fiecare an aduce cu el o serie de intrebari noi si un mister aparte care ne cheama sa il deslusim.
Un nou an, proaspat scos din cutie care asteapta sa fie presarat cu experiente variate. Poftiti la el cat inca este cald! Sa ii facem putin loc si lui in inimile si vietile noastre.

P.S. voua ce sentimente va starneste inceputul de an scolar/universitar?

Changes

Stau in fata acestei pagini goale de cateva saptamani si numai nu reusesc sa imi pun ordine in ganduri astfel incat sa scriu un post cat de cat decent. Insa, nu mai am de gand sa ma uit in gol ci sa-mi las degetele sa se plimbe pe tastatura si la final vedem ce va iesi.
Sesiunea a venit si a trecut, anul intai la fel, practica de asemenea... Acuma sunt din nou in orasul meu natal, acasa.
Inainte sa ma duc si eu la facultate nu ii intelegeam pe studenti cand spuneau ca ei defapt nici nu mai stiu unde e casa lor reala. La inceput imi parea ridicola situatia si ii consideram poate si putin aroganti la faza asta. Cum adica unde e casa lor? Nu e ceva logic sa fie acolo unde te-ai nascut si ai crescut pana sa iti pui funduletul in caminul/chiria din ditamai orasul universitar?
Insa uite cum s-a schimbat aceasta gandire in momentul in care mi-am luat si eu zborul spre necunoscuta viata de student. Si pentru mine acasa inseamna atat mures cat si satu mare, atat aici cat si acolo. Nu am cum sa uit unde am copilarit insa acolo departe imi este viata si viitorul.
Numai acuma realizez cat de mult m-am schimbat intr-un singur an. M-am maturizat foarte mult si cu toate ca stiam si inainte sa plec in lumea larga sa ma descurc singura, adevaratul test a fost cand m-am trezit acolo cu toate pe cap. Cu toate ca in unele momente mi-a venit sa imi bag picioru in toate si sa nu mai fac nimic, all in all sunt mandra de faptul ca nu am renuntat si am continuat orice s-a intamplat. Cred ca asta a fost una dintre cele mai importante lectii care le-am invatat pe parcursul acestui an. No matter what always follow your dreams.
Ce am mai invatat a fost poate faptul ca prietenii adevarati mereu vor fi acolo pentru tine cand vei avea nevoie; no matter distance, time, different college, age. Fiecare om care a trecut prin viata mea si a stat o perioada mai lunga de timp si-a lasat amprenta pe sufletul meu intr-o oarecare masura. Totul se intampla cu un motiv, dupa cum spunea o buna prietena de-a mea. 
Familia. Niciodata sa nu uitam ca orice s-ar intampla ei mereu vor fi alaturi de noi si sustine in tot ceea ce vrem sa facem constructiv pentru viitorul nostru. Ne cicalesc, ne scot din minti uneori, se cred atotstiutori insa nu o fac decat pentru binele nostru... sa devenim oamenii ce suntem astazi.
Cu toate ca mi-as dori, intr-un singur post nu am cum sa cuprind toate schimbarile ce survin odata cu terminarea liceului si inceputul propriu-zis al maturitatii. Fiecare trecem prin ele, este inevitabil, insa in toata nebuneala asta sa nu uitam sa traim cu adevarat and live the moment or carpe diem :)

P.S. Pe voi in ce masura si cum v-a schimbat trecerea de la liceu la facultate? Ce amintiri aveti legate de bobocimea din primul an?

Be strong

Fiecare dintre noi avem cate o mica chestie care ne face sa zambim prosteste dimineata cand ne uitam in oglinda, care ne mai reda speranta intr-o zi incarcata si plina de nori, care te face sa mai uiti de griji si sa iti dai seama ca viata e intr-adevar frumoasa si merita traita.
Pentru mine acele lucruri mici au devenit pe zi ce trece mai importante si cateodata le caut cu disperare numai ca sa uit de greutati. Nu e bine sa devi dependent de ceva, de un anumit lucru sau persoana, insa cateodata pare cam imposibil nu? Adica, de ce ai renunta usor la ceva care te face fericit? De ce ai renunta la o persoana care mereu te poate face sa razi?
Am multe regrete, poate mai multe sau mai putine decat altii insa tot regrete sunt. Uneori imi blestem zilele pentru o anumita alegere gresita, o replica spusa la nervi care poate m-a indepartat de cineva sau pur si simplu faptul ca mi-am inchis gura cand nu trebuia sau mi-am deschis-o cand situatia cerea sa tac.
Cel mai important lucru este sa continui, sa nu renunti si chiar daca esti la pamant sa gasesti puterea de a merge mai departe. Intr-un final totul va fi bine si daca nu e bine inseamna ca nu s-a terminat. Trebuie sa gasim puterea de a ne pastra demnitatea si capul sus orice ar fi.
Just do whatever makes you happy but it's ok to cry sometimes...