Cu cuie in frunte

Cu toate ca am fost la aceasta piesa de teatru acus cateva saptamani, numai acuma am simtit nevoia sa scriu cateva cuvinte despre ea.
Ce mi-a placut cel mai mult in acea ora jumatate cat am stat lipita de scaun, sorbind fiecare replica, fiecare cuvintel care il scoteau pe gura cei doi actori, am simtit ca sunt in alta lume. O lume in care inca mai exista speranta pentru cultura, o lume in care suntem insetati de cunoastere, de frumos, de arta. Parca am fost teleportata in trecut, in vremea in care ce era important erau cartile citite, simplitatea, naturaletea, dorinta de a fi din ce in ce mai bun intr-un anumit domeniu.
Nu zic ca nu exista astfel de oameni si in zilele noastre pentru ca ar insemna sa jignesc pe multi, insa parca suntem din ce in ce mai putini. De fiecare data cand deschid televizorul (din an in paste ce este drept) ma ingrozesc. Care sunt stereotipurile promovate in ziua de astazi? Nume puneti-va si voi putin intrebarea aceasta... De cand este la moda sa fi prost? De cand sa nu fi in stare sa iti iei un amarat de bacalaureat este motiv de lauda pentru unii? De unde si pana unde au unii dreptul sa isi bata joc de profesori? Si aceasta lista ar putea continua la infinit.
Lasand toate acestea la o parte, sunt fericita sa vad ca inca mai exista speranta. Mai sunt suflete care nu au pusi pe ochi ochelarii indiferentei ci lupta pentru ei. Nu trebuie sa renuntam cu toate ca uneori sistemul acesta infect ne acapareaza. Noi suntem viitorul! Si daca si noi renuntam, cine va mai lupta pentru dreptate si lucrurile cu adevarat bune?
Tu ce ai facut pana acum in viata? Ce te face fericit? Ce inseamna fericirea pentru tine?
,,Ce vrea bebelusul din tine? Ce iti zice?"... Aceasta a fost una din replicile actorilor din piesa de teatru. Eu una am auzit cum s-a tras un semnal de alarma, o atentionare care avea rolul de a ma intreba daca cu adevarat urmez ceea ce imi doreste sufletul sau ceea ce zic ceilalti. Voi ce ati inteles?

P.S. Pentru cei care nu au auzit pana acuma ,,Scrisoare catre liceeni" de Tudor Chirila, va recomand calduros sa va rapiti 7 minute din viata pentru ca merita.

Cum am mancat un caine

Exact asa cum am scris in titlul postului se numea piesa de teatru la care am fost in aceasta seara. S-a tinut intr-un local in care nu am mai fost pana acuma, J'ai Bistrot (nu ca as fi fost in prea multe asemenea locatii din Mures, dar asta e cu totul o alta poveste).
Nu am mai fost de mult timp la o piesa de teatru (stiu, rusine sa imi fie) din diverse motive printre care cel mai frecvent era ca nu reuseam sa imi gasesc timp sau nu aveam cu cine sa ma duc. Cu toate ca nici de aceasta data nu s-a aratat nimeni dornic in a-mi tine companie, mi-am luat inima in dinti si nu am renuntat la ideea de a ma duce sa vad spectacolul. La inceput ma simteam putin ciudat, singura si pierduta in spatiu, dar cu cat se scurgeau minutele a ajuns sa imi placa localul din ce in ce mai mult. Un loc simplu si haios, un loc in care sa te simti ca acasa si in acelas timp rustic, un loc rupt dintr-un film vechi dar in acelas timp cu un aer modern. Nici nu cred ca se poate explica sentimentul care te cuprinde cand patrunzi acolo, te si pufneste rasul si zambesti cand vezi niste porcusori cu aripi desenati pe pereti. Ce sa o mai lungesc atata, cu gust si punct!
Piesa a fost draguta, au fost momente in care am ras pe rupte, momente in care mi-am adus aminte de anumite scene din copilarie, altele care m-au pus pe ganduri. Un singur om, un monolog, din asta consta aceasta piesa. Un actor care a primit ca multumire o sala de aplauze, un actor imbracat simplu, un om care a reusit sa trasmita o gama larga de sentimente si care a reusit sa capteze atentia publicului pana in ultimul moment.
Mi-a placut, chiar mi-a placut mult.

P.S. voi cand ati fost ultima data la o piesa de teatru si ce sentimente v-au starnit acea piesa?

Anul 2

Sa fiu sincera ma asteptam ca in momentul in care vine luna octombrie sa ma simt mai luminata, mai diferita, mai matura sau increzatoare cand pasesc pe holurile facultatii... O parte din aceste lucruri s-au adeverit, am trecut de primul obstacol, am parcurs prima treapta spre implinirea profesionala, insa mai am enorm de mult pana sa ajung unde mi-am dorit. Inca putin, inca putin... Ce ciudat este sa te trezesti in fiecare dimineata cu acelasi cuvinte in cap nu? Insa cateodata ajuta chiar daca foarte putin.
Cu ce sunt mai schimbata acuma fata de anul trecut? Probabil faptul ca sunt mai linistita, mai calita ca sa zic asa. Vin cu placere inapoi in Mures, chiar pot sa zic ca aici imi este cu adevarat a doua casa. Ma bucur ca un copil cand imi vad vechii prieteni, zambesc mai natural si cu siguranta sunt mult mai puternica.
Ma distreaza de minune cand vad boboceii, cum se chinuie sa isi caute carti, sa descifreze atlasul si cum sa pozitioneze osul (oare e de stanga clavicula asta sau de dreapta? da de ce e de stanga? nu mai inteleg nimic din anatomia asta :(( )... Doamne, imi aduc aminte cum exact asa eram si eu! Aveam ochisorii aia mari si plini de sperante, probabil ca in anumite momente ma credeam si buricu pamantului ca vezi doamne am intrat si eu la medicina.
Toate trec. Emotiile de la inceput, frica, necunoscutul. Insa speranta neaparat trebuie sa ramana. Macar aia sa o pastrezi intacta ca altfel nu stiu sincer unde ar ajunge rasa umana. Fara speranta intreaga noastra existenta s-ar destrama, am fi cei mai mari pesimisti din lume, niste roboti fara suflet. Daca tot se zice ca speranta moare ultima atunci macar sa ii dam zicalei acesteia o sansa si intr-adevar sa pastram sperantele aproape si sa nu renuntam la ele.
Din nou am deviat de la subiect... Nu imi propun in seara asta sa fac filozofia chibritului, poate alta data, insa nu acuma.
Melancolia m-a lovit zilele acestea, dorul de Satu Mare, de parinti si de prietenii de acasa pe care i-am lasat in urma. In acelas timp m-a lovit bucuria inceperii unui nou an, acordarea unei noi sanse de a-ti demonstra tie ca poti fi din ce in ce mai bun. M-au lovit de asemenea responsabilitatile pe care le ai cand traiesti singur (fa mancare, spala haine, calca haine, fa curatenie etc.) , ce bine era cand mama era acolo si le facea pe toate! (you are the best mom!)
Sentimente incurcate, noi incercari, decizii, emotii puternice si cateodata de nedescris. Fiecare an aduce cu el o serie de intrebari noi si un mister aparte care ne cheama sa il deslusim.
Un nou an, proaspat scos din cutie care asteapta sa fie presarat cu experiente variate. Poftiti la el cat inca este cald! Sa ii facem putin loc si lui in inimile si vietile noastre.

P.S. voua ce sentimente va starneste inceputul de an scolar/universitar?