Ce mi-a placut cel mai mult in acea ora jumatate cat am stat lipita de scaun, sorbind fiecare replica, fiecare cuvintel care il scoteau pe gura cei doi actori, am simtit ca sunt in alta lume. O lume in care inca mai exista speranta pentru cultura, o lume in care suntem insetati de cunoastere, de frumos, de arta. Parca am fost teleportata in trecut, in vremea in care ce era important erau cartile citite, simplitatea, naturaletea, dorinta de a fi din ce in ce mai bun intr-un anumit domeniu.
Nu zic ca nu exista astfel de oameni si in zilele noastre pentru ca ar insemna sa jignesc pe multi, insa parca suntem din ce in ce mai putini. De fiecare data cand deschid televizorul (din an in paste ce este drept) ma ingrozesc. Care sunt stereotipurile promovate in ziua de astazi? Nume puneti-va si voi putin intrebarea aceasta... De cand este la moda sa fi prost? De cand sa nu fi in stare sa iti iei un amarat de bacalaureat este motiv de lauda pentru unii? De unde si pana unde au unii dreptul sa isi bata joc de profesori? Si aceasta lista ar putea continua la infinit.
Lasand toate acestea la o parte, sunt fericita sa vad ca inca mai exista speranta. Mai sunt suflete care nu au pusi pe ochi ochelarii indiferentei ci lupta pentru ei. Nu trebuie sa renuntam cu toate ca uneori sistemul acesta infect ne acapareaza. Noi suntem viitorul! Si daca si noi renuntam, cine va mai lupta pentru dreptate si lucrurile cu adevarat bune?
Tu ce ai facut pana acum in viata? Ce te face fericit? Ce inseamna fericirea pentru tine?
,,Ce vrea bebelusul din tine? Ce iti zice?"... Aceasta a fost una din replicile actorilor din piesa de teatru. Eu una am auzit cum s-a tras un semnal de alarma, o atentionare care avea rolul de a ma intreba daca cu adevarat urmez ceea ce imi doreste sufletul sau ceea ce zic ceilalti. Voi ce ati inteles?
P.S. Pentru cei care nu au auzit pana acuma ,,Scrisoare catre liceeni" de Tudor Chirila, va recomand calduros sa va rapiti 7 minute din viata pentru ca merita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu