Nu am mai fost de mult timp la o piesa de teatru (stiu, rusine sa imi fie) din diverse motive printre care cel mai frecvent era ca nu reuseam sa imi gasesc timp sau nu aveam cu cine sa ma duc. Cu toate ca nici de aceasta data nu s-a aratat nimeni dornic in a-mi tine companie, mi-am luat inima in dinti si nu am renuntat la ideea de a ma duce sa vad spectacolul. La inceput ma simteam putin ciudat, singura si pierduta in spatiu, dar cu cat se scurgeau minutele a ajuns sa imi placa localul din ce in ce mai mult. Un loc simplu si haios, un loc in care sa te simti ca acasa si in acelas timp rustic, un loc rupt dintr-un film vechi dar in acelas timp cu un aer modern. Nici nu cred ca se poate explica sentimentul care te cuprinde cand patrunzi acolo, te si pufneste rasul si zambesti cand vezi niste porcusori cu aripi desenati pe pereti. Ce sa o mai lungesc atata, cu gust si punct!
Piesa a fost draguta, au fost momente in care am ras pe rupte, momente in care mi-am adus aminte de anumite scene din copilarie, altele care m-au pus pe ganduri. Un singur om, un monolog, din asta consta aceasta piesa. Un actor care a primit ca multumire o sala de aplauze, un actor imbracat simplu, un om care a reusit sa trasmita o gama larga de sentimente si care a reusit sa capteze atentia publicului pana in ultimul moment.
Mi-a placut, chiar mi-a placut mult.
P.S. voi cand ati fost ultima data la o piesa de teatru si ce sentimente v-au starnit acea piesa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu